Alternativ

joi, noiembrie 03, 2005

Bucharest Jazz Festival.. vazut de Ana Melnic

They started with a tango

The bright, charismatic Danish director was explaining the Radio Big Band
for the n-th time – this time with [almost] no words and in front of the
curious public what Nordic Jazz is all about

Cred ca era concertul numarul 7. Fiecare seara din Festivalul de Jazz
Bucuresti intampina lumea cu o trilogie – o poveste cu pian, una cu old
folks, alta cu Jugendstil. De fapt, asa au fost serile pe care le alesesem
eu. Nu stiu unde sa incadrez povestea care a inceput cu tango. Avea din
vitalitatea si inventivitatea stilului scandinav de viata, avea picantul
pasiunii armoniilor lui Piazzolla, avea din sunetul clasic si bine lucrat
al Big Band-ului pe care Christian Anker Grøn nu s-a temut sa-l aduca la
improvizatie.

Au facut o plimbare. De la Piazzolla au plecat la compozitori danezi
inspirati de acesta, iar ajungand acolo, in Nord, au aprins felinarele
dimprejurul Radhus din Copenhaga.

Nu toate locurile erau ocupate. Oricat de mult ar fi iubit jazz-ul in
Bucuresti.

Si cu toate ca nu toate locurile erau ocupate, sala [radio] era plina – de
un mozaic de oameni imprastiat pe scaunele albastre, fiecare dintre noi
fiind parte a unui puzzlediferit – o alta reactie la ritm, un alt
atasament fata de fiecare dintre stiluri, o cautare personala a punctelor
de reper sau a culorilor din spatele cupletelor. Unic, impartasit era
entuziasmul la finele fiecarei compozitii, dublat de chemarea la bis cand
se apropie finalul.

. * . * .

Concertul de joi a continuat cu Benny Golson quartet, “niste tipi” din
East Side, pe care i-a reunit New York in jazz. Doar unul era de acolo de
pe loc, ceilalti avand pe aproape amprenta unui drum – dinspre sud, de
peste golf sau ocean. La fel si piesele – ceea ce aveau in comun erau doar
instrumentele din spate, iar ceea ce era de cealalta parte si ajungea in
sala venea la fiecare secventa cu ritm si tonus diferit, cu un highlight
altfel decat precedentele, cu o imagine de plecare mereu alta. Erau si
micile mese rotunde cu lampi de lumini rosii, si lungile apusuri ale
sudului, si praful autobuzului cu oameni ducand valize de instrumente, si
amintiri ale celor care au facut o insemnare in profunzime in viata
creativa a jazz-men-ilor din scena. Chiar daca in pauza de dupa i-am auzit
lamentand oboseala si dezorientare [ca deh in Bucuresti nu oricine are
pile la aia cu organizarea] aveai impresia ca ai in fata si in minte iti
rasuna muzica uno colosi, ale caror nume le uiti, de vechi si
impamantenite ce sunt.

. * . * .

Iar apoi, pian. Doua piane. Pianul unu si inca unul pianul unu. De fapt,
pianul el si pianul ea. Pianul discipol si pianul mentor. Sunet. Forta.
Armonie. Simfonie. Hora. Complementaritate, perfectiunea frazelor,
scurgerea sunetului – nebanuita.

Cu toata saturatia serii, cei care au avut curajul si puterea sa ramana
peste ora ultimului metrou, a timpului pentru homey-a-doua-zi-la-birou, a
oboselii de atata jazz bogat si solicitant au auzit (unii admirat, altii
adorat, altii ziceti voi) duo-ul Jancsy Korossy – Ramona Hotvath, despre
care imi e greu sa scriu, de teama sa verbalizez si sa pierd in cuvinte
impresiile cu totul si cu totul aparte.

Cronica de Ana Melnica(alternativ)